Când mă gândesc la Crăciunul copilăriei mele (sunt născuta in '85), simt o căldură care parcă îmi învăluie sufletul, un amestec de miros de portocale, cozonaci proaspăt scoși din cuptor și brad. Nu era doar o sărbătoare, era un ritual al bucuriei, al familiei, al poveștilor care ne țineau cu respirația tăiată, al momentelor în care totul părea posibil, pentru că, nu-i așa, Moș Crăciun era real și magic.

Crăciunul, pentru mine, era despre familie. Despre cum părinții făceau sacrificii ca să aducă magia în casa noastră, chiar dacă uneori asta însemna să improvizeze din nimic. Îmi amintesc cum tata a încercat o dată să devină Moș Crăciun din câteva lucruri adunate cu greu: un batic de-al bunicii ca să-și ascundă fața, un cojoc împrumutat de pe la rude și o voce groasă, pe care noi oricum o recunoșteam. Dar nu conta. Era Moșul nostru și credeam în el cu toată inima.

Poveștile din Ajun erau partea mea preferată. Tata spunea cu atâta convingere că Moșul venise pe la noi, încât îmi imaginam clar cum bătuse la ușă în noaptea rece. Și când îl întrebam cum intrase, îmi zâmbea misterios și spunea: „Nu știu, poate a trecut prin horn. Sau poate are el puteri speciale.” Și atunci mi-l imaginam ca pe un personaj magic, un prieten bun care ne vizita doar pe cei cuminți.

Bradul din casă nu era întotdeauna cel mai mare sau cel mai bogat, dar, Doamne, cât de frumos îl vedeam noi! Tata și mama puneau în el bomboane împachetate în staniol colorat, pe care eu și frații mei le „prădam” încet, lăsând ambalajele goale să atârne ca niște decorațiuni strălucitoare. Mirosul de brad, combinat cu cel al cojilor de portocală, era ceva unic. Portocalele erau rare pe atunci, așa că păstram cojile până se uscau, doar pentru a simți mirosul lor un pic mai mult timp.

Și cum să uit de bunica? În fiecare an, frământa cozonacii cu toată puterea ei, chiar dacă era plăpândă și obosită. O priveam cum lucra, cu mâinile înfășurate în aluat, și-mi dădeam seama cât de mult însemna pentru ea să ne aibă pe toți strânși în jurul mesei, râzând și împărțind bucuria sărbătorilor. Cozonacii ei nu erau doar deserturi; erau simboluri ale iubirii și ale familiei.

Pe atunci, Crăciunul însemna belșug, dar nu neapărat de lucruri materiale. Cadourile erau simple: o jucărie, o pereche de mănuși,, un fular, o carte cu povești. Și totuși, ne bucuram de ele cu toată inima. Nu cadourile contau cel mai mult, ci momentele petrecute împreună, atmosfera caldă și poveștile care ne făceau să visăm.

Colindătorii erau un alt moment de bucurie. În Ajun, auzeam copiii cântând pe la ferestre, cu nasurile și obrajii roșii de la frig. Mai târziu, veneau colindătorii mai mari, cu „capra” sau „ursul”, care umpleau curtea cu râsete și veselie. Era o atmosferă pe care nu pot s-o descriu în cuvinte, dar care îmi revine în fiecare an în amintire, ca un cântec vechi pe care îl știi pe de rost.

Pentru mine, Crăciunul copilăriei mele este despre simplitate, despre dragoste și despre magia care se simțea în fiecare colț al casei. Este despre cum părinții și bunicii se străduiau să ne ofere momente speciale, despre cum reușeau să facă minuni cu resurse puține, dar cu inimi mari.

Acum, încerc să duc mai departe această magie, pentru că, indiferent cât de mult se schimbă lumea, Crăciunul rămâne o sărbătoare despre familie, iubire și amintiri de neuitat. Și, în fiecare an, mirosul de portocale și cozonaci proaspăt scoși din cuptor mă poartă înapoi în copilărie, unde Moș Crăciun era cel mai bun prieten al meu și lumea părea plină de magie.

Tu ce amintiri ai despre Crăciun? ✨